Ziua când am părăsit Europa.

Etichete

, , , , , , ,

   DSC_0045

    Acest articol este dedicat Alinei.  

E 6 dimineața în Beijing. Deasupra orașului o ceaţă groasă îmi blochează vederea. Mi-aş fi dorit să văd Beijingul de sus, dar după 7 ore jumătate de zbor îmi doresc mai mult să cobor şi să îl văd la pas.Aterizăm şi așteptăm ca avionul să îşi deschidă uşile, ne luăm bagajele de sus şi ne înghesuim pe culoare. Nici unul dintre noi nu mai are răbdare.

Cobor din avion. Nu știu ce așteptam să mă lovească, dar cu siguranță nu mă așteptam la insuficiență respiratorie. Simțeam că nu am aer, că mă sufoc. Prima mea amintire din China avea să fie că nu am suficient oxigen, că aerul cald şi umed, în ciuda ceții de afară, mă sufocă. I-a luat 10 minute corpului meu să se acomodeze la noile condiții. M-a ajutat şi faptul că am intrat în aeroport la umbra sistemelor de climatizare.

Am completat foile de luare în evidență a străinilor, am trecut de filtrele termice şi de alte securități şi urma să luăm un metrou până la zona de ridicare a bagajelor. Am ajuns pe peron. Garnitura deja staționa aşa că ne-am uitat în spate. Profesorul îndrumător ne-a făcut semn să intrăm aşa că am intrat. La câteva secunde îl aud pe Andrei în spatele meu care îmi spune să cobor. Mă îndrept către uşă. E prea târziu. Uşile se închid în faţa mea şi tot ce mai apuc să aud este un prelung  „Angiiiii!!!!”.

„Eh, ca să vezi nu mi-a luat mult să mă rătăcesc”, mă gândeam eu în timp ce îi zâmbeam unei doamne în vârstă ce se amuza pe seama situaţie. Miruna, conducătoarea grupului meu deja mă suna. Îi resping apelul şi ii trimit un mesaj: ”Cobor la prima”. Îmi ridic privirea în căutarea hărţii cu traseul. O găsesc rapid lipită la fel ca în majoritatea metrourilor de deasupra uşii. Sunt două staţii prima „Plecări interne” a doua „Baggage claim” . „Nicio pierdere” ma gândesc eu, moment în care primesc un mesaj de la profesorul îndrumător să cobor la a doua.

Nu a durat mult așteptarea pe peron şi am fost reuniți. Ne-am ridicat bagajele şi ne-am îndreptat spre ieşirea din aeroport. De acolo urmează să luăm un autocar spre hotel. Ieşim. Un val de căldură şi umezeală mă învăluie. Situaţia devine rapid lipicioasă. Noroc că nu a trebuit să aşteptăm mult autocarul. Ne-am urcat şi 10 minute mai târziu am cunoscut traficul din Beijing. Autostrăzi blocate, maşini care nu semnalizează îi taie calea şoferului nostru. Un lucru este însă constant: ceaţa. E prea cald ca să fie o aşa ceaţă densă. Îl intreb pe profesorul îndrumător dacă este chiar ceaţă sau poluare. Ni se spune că e ceaţă, un alt coleg confirmă: „Nu are cum să fie poluare, e prea densă”. Abandonez ideea.

Ajungem la hotel şi două ore mai târziu suntem cazaţi. Mi se spune că voi avea o colegă de cameră din UK, dar nimeni nu îmi spune numele ei. Ajung în cameră şi văd că ea este deja instalată. Lucrurile ei sunt peste tot prin cameră şi mă întreb dacă a fost anunțată de venirea mea. Cobor şi îmi întreb profesorul. El îmi spune senin că nu ştie. Oricum nu mai contează. Nu am mai dormit de mai mult de 24 de ore şi nici nu avem timp să o facem. Într-o oră jumătate trebuie să fim gata. Vom merge la un centru pentru seniori. Ni se explică că domnii şi doamnele aflaţi la a doua tinereţe au învăţat engleza pe cont propriu şi au fost voluntari în timpul Jocurilor Olimpice de la Beijing. Ei i-au ajutat şi îndrumat pe turişti. Mi se pare drăguţ, doar de aş fi apucat să dorm un pic.

Ne strângem în faţa hotelului, ne urcăm în autocar şi pornim. Autocarul ne lasă la câteva sute de metri de destinaţie. Intrăm la pas într-un cartier rezidenţial. Au voie doar maşinile locatarilor şi totul pare păzit. Intrarea în clădire se face printr-un lift direct din stradă care este operat de un poliţist. Suntem întâmpinaţi de vreo treizeci de pensionari îmbrăcaţi în costume tradiţionale din diferite zone ale Chinei. Hainele par confecționate manual chiar de ei. Aflăm că domnii şi doamnele vor să-şi exerseze engleza cu noi. Aşa că ni se lasă timp pentru socializare, doar de nu am fi atât de obosiţi. Eu şi fetele din grupul meu ne aşezăm în spatele clasei, sperăm să evităm un pic socializarea, dar nu scăpăm. Un grup de doamne îmbrăcate în costume tibetane se aşează lângă noi. Ne întreabă de unde suntem. Simplu, le spunem că suntem din România.

  • Aaa! Ceauşescu! spune o doamnă cu zâmbetul larg.Suntem ţări înfrăţite, nu?

Nu ştiu ce să îi răspund, aşa că îi zâmbesc, dar ea continuă.

  • Şi voi sunteţi la fel ca noi, socialişti!

Cum să-i spun eu doamnei, ce mi-ar putea fi bunică, că noi l-am omorât pe Ceauşescu? Tac, zâmbesc în continuare şi am noroc, o altă doamnă mai tânără schimbă subiectul. Ne întreabă dacă suntem studenţi, ce învătăm etc.

După socializare gazdele ne-au făcut demonstraţii de dans, caligrafie, desen şi ne-au cerut să facem fotografii cu ei.

DSC_0053

A urmat un lung drum spre restaurant. Nu ştiu exact cât de lung dar după aproape 30 de ore de nesomn, părea să nu se mai termine. Privesc blocurile, par la fel ca în Bucureşti…doar suntem ţări înfrăţite. Diferenţa este că fiecare apartament pare baricadat pe exterior, cu gratii şi sărmă ghimpată. Profesorul coordonator spune că este pentru a ţine departe hoţii.

DSC_0071

Ajungem la restaurant. Ne aşezăm la mese. Sunt tradiţional chinezeşti, rotunde cu o porţiune de sticlă în mijloc ce poate fi rotită. Farfuriile se pun în mijloc şi fiecare se serveşte cu ce doreşte rotind porţiunea din sticlă. Nimeni nu îşi ia o porţie a lui de mâncare, ci practic guşti din fiecare până te saturi.

Eu trebuie să merg la baie. Îmi folosec cunoştinteţe limitate de chineză pentru a afla unde se află locul cu pricina. Intru. Văd o uşă deschisă pe jumătate. Apuc mânerul, trag şi am parte de primul şoc cultural. E cineva înăuntru!! Scot un tipăt scurt şi împing uşa. De ce? De ce nu se închide uşa în China? Zdruncinată în convingerile mele cu privire la folosirea băilor publice nu mai am curajul să ating vreo uşă. Aşa că aştept cuminte să iasă cineva pentru a fi sigură că nu mai am surprize.

Mă întorc la masă şi mă aşez. Vis-a-vis de mine stau două fete din UK. Mă întreb dacă vreuna din ele este colega mea de cameră, dar cum să întreb din moment ce nu îi ştiu nici măcar numele. Renunţ. Voi descoperi oricum diseară. Mâncăm câte ceva şi cei de la restaurant ne invită să ne facem singuri colţunaşii. Deja nimeni nu mai poate să mişte un muşchi aşa că grupul român rămâne în mare măsură pe scaune. Nici fetele din UK de la masa mea nu se ridică. Una dintre ele mă întreabă:

-Tu eşti Luiza?

-Nu. De ce?

-Mi s-a spus că voi sta în cameră cu o fată pe nume Luiza.

– Şi eu ar trebui să stau în cameră cu cineva din grupul vostru, dar nu mă cheamă Luiza. Ce număr de cameră ai tu?

– 2215

-Ah, si eu. Noi suntem.

Curând cina se încheie şi plecăm la hotel. După ce îmi fac un duş am picat.

Anunțuri

L-am cunoscut pe Johnny Bravo

Etichete

, , , , , ,

De fapt, cu toate cred că am avut parte de cel puțin un Johnny Bravo în viața noastră.  L-am întâlnit la bar, într-un club, se oferea să-ţi plătească băutura, refuzai  şi el continua să insiste şi să insiste şi să insiste până când… 15 minute mai târziu acceptai mai mult sau mai puțin forțată de barmanul care îi lua lui banii şi de enervarea că nu vrei să-ţi petreci toată viaţa la bar. Apoi după 15 minute de refuzuri şi insistențe, la final îţi spunea: „Păi, nici măcar nu vrei să stai de vorbă cu mine?”.

Era tipul de care nu mai puteai să scapi. Te jucai pe telefon, te uitai pe pereţi, îi spuneai că nu vrei să dansezi, că nu vrei să vorbești, să te lase în pace şi el continua şi continua să te întrebe diverse lucruri. Într-un final pleca şi respirai ușurată. Credeai că ai scăpat. Greșit! Se întorcea după 30 de minute crezând că în sfârșit a găsit replica salvatoare.

Ei bine, tuturor vreau să le mulțumesc pe această cale, pentru că datorită, mulțumită şi grație lor, Johnny Bravo este acum mai amuzant ca înainte.  Acum, înțeleg că de fapt nu este atât de suprarealist totul, că le-am auzit pe toate şi că de fapt, Johnny Bravo este mai mult o satiră şi mai puțin un desen animat, cel puţin pentru mine.

România este o ţară care îmi dăunează grav

Etichete

, , , , , ,

Nu o să fiu niciodată eco-friendly. De când am început gimnaziul şi trebuia să mă deplasez distanţe destul de lungi singură până la şcoală tot ce mi-am dorit a fost să devin majoră pentru a-mi lua permis şi maşină.

Ca femeie, a te plimba prin Bucureşti este ca o întoarcere în antichitate pentru a fi bătută cu pietre. Asta pentru că românii (femei şi bărbaţi) suferă de Tourette, pentru că sunt mai habotnici decât musulmanii şi mai catolici decât Papa.

Le-am auzit pe toate. Ştiu că sunt „femeia şnur fără ţâţe fără cur”, că am picioarele strâmbe, că sunt concavă, că sunt cât o girafă, cămilă, iapă, că sunt „păpuşa”, „pisi”, „au!”, că iarna deşi e soare n-ar trebui să port ochelari de soare, invariabil dacă port o Fedora sunt Michael, dacă port fustă mi-a căzut vata, că am urechile prea mari, picioarele prea subţiri şi în general „ia uite-o şi pe asta”. Ştiu!

Tot în Bucureşti am primit şi invitaţii la diverse activităţi recreative. Am primit bulgări în cap, baloane cu apă aruncate de la etaj şi am avut în clasa a noua o seară deosebită când am fost lovită în plin de un ou.

Îmi amintesc şi acum prima oară când am fost pipăită în autobuz. Aveam 11 ani şi mă întorceam cu troleibuzul de la şcoală. Cum era aglomerat, domnul din spatele meu s-a gândit să se ţină de fundul meu şi deşi i-am îndepărtat mâna, fără ezitare şi-a poziţionat-o la loc, drept pentru care am coborât şi am mers pe jos acasă.

Prima invitaţie la o cafea am primit-o la 15 ani. Mă întorceam de la liceu şi în faţa blocului am fost abordată de un domn pe la 30 de ani care mi-a spus: „De două săptămâni te urmăresc în fiecare zi, sunt fascinat de pistruii tăi. Nu vrei să mergi cu mine la o cafea?”. Am urlat la el: Nu!!! Şi am trântit uşa blocului în urma mea. Reacţie pe care, în unele zile, aş avea-o şi acum.

În 20 şi ceva de ani de când merg pe străzile Bucureştiului am învăţat să îmi feresc privirea pentru că nu se ştie niciodată ce se întâmplă dacă am contact vizual cu o altă persoană, să am căştile pe urechi şi muzica dată la maximum dacă merg pe jos, geamurile ridicate la maşină când opresc la semafor, să nu mă opresc niciodată când sunt abordată… pentru că nu se ştie…

Apoi se fac materiale, că românii sunt neprietenoşi şi că nimeni nu vrea să te ajute dacă te-ai rătăcit prin oraş. Da, este corect! Nu mă voi opri pentru că mi-e prea frică, pentru că am fost hărţuită, abuzată verbal şi în general maltratată.

Eu nu am mers niciodată pe stradă verbalizând părerile mele despre alegerile vestimentare ale unora sau ale ale altora. Nu l-am întrebat niciodată pe unul care îşi exprima cu hotărâre nemulţumirile legate de dimensiunea bustului meu în câte luni e şi dacă a aflat deja sexul copilului. Dintr-un motiv simplu: nu mă interesează! Nu mă interesează dacă plăcerea ta este să porţi colanţi cu print leopard şi sandale aurii, nu mă interesează dacă îţi sufleci maieul alb peste burtă, nu mă interesează dacă ai părul lung şi barbă până la brâu. Nu mă interesează opinia ta despre mine, nu este locul tău să-mi dai o educaţie, o lecţie, sau să-mi spui ce şi unde greşesc. Nu, nu vreau să fiu mai puternică. Poţi să gândeşti tot ce vrei! Tot ce vreau de la tine este să taci!

Minciuna. Omisiunea. Etica şi bunul simţ.

Etichete

, , , , , , , , ,

„Nu am mințit, doar am omis să-ţi spun.”

Să o luăm cu începutul. Ce este minciuna? Este ascunderea voită a adevărului. Ce este omisiunea? Este o scăpare neintenționată.

Minciună vs Omisiune

Sunt omisiuni şi omisiuni. „Am omis să-ţi spun că am cumpărat şi eu lapte” pare credibilă. Dacă pe de altă parte medicul îmi spune că a omis să-mi spună că am cancer…nu pare credibil. Ci pare o dublă minciună: mi-a ascuns faptul că am cancer – prima; îmi spune că a fost o scăpare – a doua.

 

Urmează parțiala acceptare:

„Ba ai mințit. De ce nu mi-ai spus?”

„- Pentru că nu ai întrebat”

Ar trebui să întreb punctual, zilnic, dacă fiecare împrejurare, circumstanță şi situație în parte s-a schimbat sau nu? Răspunsul este: Nu!

Ceea ce ar trebui să se întâmple este să conștientizăm că suntem adulți şi să ne responsabilizăm. Pentru că responsabilitatea nu ține numai de plata ratelor la bancă. Există şi o responsabilitate etică față de alte persoane. Asta înseamnă să nu omiţi lucruri ce ar putea afecta persoana din faţa ta. Ştiu, e mai uşor să plătim ratele la bancă decât să spunem adevărul, pentru că da, s-ar putea să doară, s-ar putea să ne confruntăm cu o situaţie mai puţin dezirabilă. E mai uşor să îţi bagi capul în nisip şi să te prefaci că problemele nu există. Totuşi, vine o vreme când trebuie să ne maturizăm şi să spunem oamenilor ce trebuie şi e bine să audă, pentru că nu avem dreptul să le îngrădim libertatea de a-şi lua propriile decizii. Tu ți-ai luat această libertate când ai decis să faci ceea ce acum ascunzi.

La final? Eu da, prefer să ştiu, indiferent de cât de dureros e adevărul. Si nu, nu mi-a ascuns medicul nimic, azi nu am aflat nimic deosebit… doar mi-am adus aminte că mă irită lipsa de asumare şi nevoia de a ne ascunde minciunile sub umbrela strâmtă a omisiunii.

Eu când mă plictisesc mă apuc să învăț chineza

Etichete

, , , , , ,

Aseară zic să îmi downloadez niște aplicații în sensul acesta pe telefon. După ce am citit despre sute de aplicații m-am hotărât la câteva dintre ele, printre care și YouTube-ul chinezesc numit „youku”. Dacă engleza s-a lipit de mine urmărind filme fără subtitrare mă gândesc că poate sunt șanse și la chineză. Ei și carevasăzică așa, după ce încerc să urmăresc mai multe clipuri fără succes, întrucât erau disponibile doar pentru China continentală, ajung la unul care mergea. Ce să vezi, un episod dintr-o telenovelă chinezească.

După 20 de minute de vizionare m-am învățat niciun cuvânt nou, dar am putut recunoaște două dintre cuvintele pe care le cunoșteam deja. În schimb, am observat că toate telenovelele sunt la fel…poate e vorba de globalizare…poate diferențele culturale se opresc la telenovele…Cert este că ei sunt despărțiți, în cazul de față, de distanță. Totuși ea își ia destinul în brațe și se mută în Shanghai pentru el. El care are o șefă foarte rea și o colegă care încearcă cu tot dinadinsul să-i facă ochi dulci. M-am culcat, eu, nu ei. Se pare că telenovelele au un efect sedativ în cazul meu.

Astăzi însă m-am trezit cu aplomb, zic să vad și restul, că na am rămas așa în mijlocul acțiunii suspendată. Acum, na belea, nu știu cum se numește și nici nu înțeleg prea bine cum funcționează YouTube-ul ăsta chinezesc întrucât toate comenzile sunt firesc ….în chineză. Pe orbește am apăsat pe tot ce mi-a ieșit în cale…și puf l-am găsit.

Acum după alte 40 de minute. Spun așa:

  • mileurile pe televizor încă mai sunt la modă  în China;
  • nimeni nu are smartphone
  • pe de altă parte, la restaurant se comandă de pe tabletă;
  • încă nu înțeleg o iotă din dialog;
  • dar de astăzi știu să răspund la telefon în mandarină, firesc.